August 11th, 2009 12:40 am
O recomandare de articol din 2006, de la Reţeaua Naţională a Muzeelor din România.
Despre cum în România mai avem multe de învăţat la capitolul cooperare şi susţinere a societăţii civile, dar cum nimic nu e imposibil şi totul se învaţă cu paşi mici, avem prezentat şi exemplul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.
Pentru nerăbdători, am şi făcut câteva selecţii:
„Instituţiile cu atribuţii culturale din cadrul Uniunii Europene negociază mult mai uşor amendamentele legislative şi strategiile culturale multianuale cu reţele care reprezintă în acelaşi timp interesele a zeci sau sute de entităţi muzeale sau de altă natură, decât să trateze individual cu fiecare muzeu în parte. În plus, un singur muzeu, în ciuda prestigiului său, poate fi o voce izolată şi uneori nereprezentativă la nivelul impactului şi al finalităţii urmărite.”
„Pentru a putea pretinde un loc în această configurare europeană de strategii şi politici culturale, pentru reprezentativitate şi acces la fondurile care contribuie la dezvoltarea vieţii muzeale, România trebuia să-şi regândească intenţiile şi să-şi asume alte responsabilităţi culturale decât cele cu care era obişnuită. În mare, când vorbim de responsabilitate sau regândire a priorităţilor culturale vorbim mai ales de jocul şi eforturile depuse de grupuri de operatori culturali, atât timp cât, la nivel guvernamental, cultura luată în ansamblu e o prioritate 4 sau 5. Traseul de acomodare la noile tendinţe debutează cu înfiinţarea unor astfel de reţele culturale alcătuite din mai mulţi indivizi sau instituţii cu interese profesionale comune, care să se facă vizibile şi să se promoveze eficient şi insistent. Într-o a doua etapă se pot construi acele relaţii interesate, pe o logică a parteneriatului şi al principiilor de fundraising, cu instituţiile statului, cu grupurile de interese, donatori, cu mediul de afaceri şi cu organizaţiile neguvernamentale.”
Este, de altfel, şi o idee de proiect care ar putea fi pusă în practică pornind de la programul „Comunicatorii”. O idee despre care aici, la Enescu, am auzit destul de multe. Doamna Mariana Petrescu, „mămica mea” adoptivă (indiciu al atmosferei de familie din birourile umbroase ale Palatului Cantacuzino) mi-a vorbit de ceva vreme despre astfel de tentative.
Un schimb de experienţă, câteva întâlniri pe an şi proiecte comune între departamente omoloage (şi am putea începe cu cele de comunicare) din muzeele sau instituţiile culturale înscrise în proiect.
Cine-i pentru?
Etichete: muzeul te întâmpină
